Galați

Nu va mai certati ca n-are rost. Cogh, ai dreptate dar exagerezi. Daca esti printre cei care a colectionat si facut accesibile publicului acele poze, meriti toata stima dar nu ne cere mai mult.

Din pacate ce-a mai ramas din orasul asta este distrus cu repeziciune. Si nici nu merita mai mult galatenii; numai daca stam si ne gandim la indiferenta cu care s-a trecut peste pierderea vasului Libertatea desi daca toti galatenii ar fi pus atunci cate 1$ ar fi ramas pe vecie un simbol al orasului. Despre vechile case boieresti si negustoresti, ce sa mai spunem, daca nu sunt puse pe foc de tigani, sunt lasate sa se darame pentru a face loc parcarilor. Cum s-a intamplat cu acea casa impunatoare de langa biserica bulgareasca de pe Balcescu, distrusa acum cativa ani buni pentru a face loc pentru masinile angajatilor de la Electrica.

Oricum ar fi, daca tragem linie Galatiul este un oras urat si fara farmec ce nu are nimic de oferit din punct de vedere turistic. Lucrurile ar fi putut sta cu totul altfel.

"Romania pitoreasca"

GALAŢII

Pornim. Malurile drepte şi uscate fug îndărăt. O pulbere măruntă de aur pluteşte sub cerul albastru în zariştea-necată de soare. Departe, la răsărit, dealurile goale, rumene ale Măcinului par aprinse. Un val de pământ, aşternut de-a curmezişul înaintea noastră, ascunde vederea Galaţilor. Din stânga, despicând malul plecat şi gol, intră liniştit bogatul Siret, mănunchiul puternic în care se împreună toate apele curgătoare ale Moldovii. Nici unul din râurile cari străbat ţara noastră nu soarbe atâţia afluenţi în undele lui. Privit pe hartă, Siretul pare-un copac uriaş, culcat de-a lungul Moldovii, cu rădăcina-n Dunăre şi cu crengile răşchirate, înfipte prin crăpăturile munţilor. Cărăuş neobosit, el aduce corăbiilor catarguri şi umple schelele Dunării de avuţiile codrilor depărtaţi. Zi şi noapte răsună vara frumoasele-i văi de doinele plutaşilor.

Acum ni s-a deschis întreagă strălucitoarea privelişte a Galaţilor. Lunecăm încet pe dinaintea căzărmilor. În port stau sute de vase. Ne credem într-un oraş pe apă.

Pe tot brâul cheiului e îmbulzeală, fierbere, amestec de limbi.

Ciudată impresie îmi dau primii paşi pe uscat după atâta plutire. Mi se pare că pământul se mişcă, se leagănă cu mine.

Aici, în partea aceasta de jos a oraşului, se vântură bogăţiile şi marele negoţ al portului. Aici sunt fabricile, gările, pescăriile şi docurile, cu largul lor bazin încunjurat de magazii de grâne şi de mărfuri, la uşa cărora trag corăbiile din Dunăre, ca o trăsură la scară. Aceasta-i vatra Galaţilor vechi, vestita schelă a Moldovii, "Veneţia Mării Negre", cum îi ziceau odinioară scriitorii străini. Pe-aici se întorceau domnii noştri cu pitacul împărătesc de la Ţarigrad. De aici şi din limanul Brăilii, porneau în Răsărit corăbiile turcilor, încărcate cu zaherele strânse cu hapca de pe mănoasele noastre ţinuturi, pe vremea când firmanele lor numeau Moldova şi Valahia "hambarele sultanului".

Fruntea oraşului, partea liniştită, curată şi luminoasă a Galaţilor, se desfăşură-n sus, pe podişul ridicat între Siret şi Prut. Nimic nu-ţi mai aminteşte timpurile de groază şi de jaf prin cari-a trecut oraşul acesta mare şi plin de viaţă. În centru se grămădesc clădiri înalte, râzătoare, oteluri, prăvălii bogate, cari te cheamă de pe drum. Mai pe de mărgini, în curţi largi, între copaci, case vechi, cu ziduri groase şi drepte, văruite pe dinafară, cu obloane la ferestre şi cu balcoane ruginite de cari atârnă vrejuri uscate de iederă, au aerul unor bătrâni gospodari cari-şi păstrează portul, firea şi datinile strămoşeşti neatinse de prefacerile vremii. Rătăcesc singur prin străzile largi, tăcute şi pline de soare ale oraşului, pe când gândurile mele mă poartă cu veacuri în urmă. Văd republica înfloritoare a Galaţilor, înainte de Dragoş-Vodă, descărcând pe pieţele ei bogăţiile Răsăritului şi ale Apusului, în zarva negustorilor adunaţi din toate politiile lumii. Văd pe Alexandru cel Bun petrecând pe Ioan, fiul lui Ioan Paleologu, împăratul Bizanţului; alai mare, şi muzici, şi călăreţi însoţesc pân' la corabie pe tânărul mosafir, care, mai târziu, ajungând împărat, îşi aduce aminte de frumoasa ospitalitate a ţării noastre şi trimete voievodului Moldovii titlul de rege şi coroană imperială, iar mitropolitului, mitră de patriarh. Văd pe Petru Rareş, cu pletele pe umeri, cu cămaşa desfăcută la piept, îngenunchind pe marginea Brateşului şincordân-du-şi braţele vânjoase pe măjile -ncărcate cu peşte: de unde să-i treacă prin cuget că, pe când el asudă trăgând la năvod, crainici trimeşi prin ţară îl caută de zor să-i spuie că sfetnicii Moldovii s-au strâns la Iaşi şi l-au ales domn!... Văd apoi tătari şi turci gonind pe uliţi mulţimea orbită de spaimă, călcând femei, copii şi bătrâni în copitele cailor, dând foc caselor părăsite, prefăcând bisericile-n grajduri şi înfigânduşi suliţele ude de sânge în ochii sfinţilor de pe icoane. De sub nori groşi de fum zbucnesc lungi, sfâşietoare ţipete de groază şi de jale. Şi iarăşi zarea se limpezeşte. S-aşază zile de pace şi de muncă. Pribegii se-ntorc pe la vetrele lor. Oraşul prinde a se înfiripa. O nouă viaţă se urzeşte sub cârmuirea pârcălabilor înţelepţi şi harnici...

CoGh said:

Quote:
(Notă: Nu e Florin Mastacan, ci Sorin Mastacan, iar Fp nu e nume de colecţionar ci înseamnă “Faţă policromie”. Pentru a le deosebi de cele cu Fm, care înseamnă “Faţă monocromie”. Dar astea sunt fleacuri care nu interesează, nu-i aşa?)

Click to expand...

QED
Nu stiu cum sunt materialele lui Mihai dar cele pe care le-am adunat eu sunt fie fara nici un marcaj fie marcate fp/fm in proportie de 95%. Foarte putine sunt marcate cu numele colectionarului de aici si confuzia legata de nume si de initialele fp. Asa ca mi-ar fi imposibil sa spun cui ii apartin. Asta nu inseamna ca ii descosider pe colectionari, ba din contra, am tot respectul pentru colectionari in general, nu doar pentru cei de carti postale vechi si probabil la fel si Mihai.
In ceea ce priveste imaginile surprinse de mine nu am cine stie ce pretentii, atata timp cat cel care le ia nu pretinde ca sunt facute de el sau le nu le semneaza(chestii de bun simt totusi) poate sa le puna unde vrea. Nu sunt atat de sensibil in ceea ce priveste copyright-ul, ba chiar ma bucur daca sunt pastrate si de altii. In fond daca le-am pus pe un site sau le-am dat la share pe vreun hub am facut-o constient. Ce nu vreau sa ajunga la altii e bine pus deoparte.
MCM83 de acord cu tine mai putin in ceea ce priveste faptul ca e un oras urat si fara farmec si faptul ca galatenii au ce merita. Farmecul si frumusetea din pacate trebuie cautate, dar important e ca inca mai exista(evident diminuate fata de perioada de dinaintea celui de-al doilea razboi mondial) iar de meritat galatenii merita dar intr-o masura mult mai mica decat consideri pentru ca, pana una alta, vreme de aproape jumatate de secol nu a stat in mainile noastre soarta orasului. Vinovati suntem pentru ce s-a intamplat dupa 89, ca intreaga societate romaneasca de altfel...parerea mea

Pentru Alex Mihai

În perioada comunistă proprietatea privată era redusă la minim şi, atât cât era, supravieţuia cu mii de piedici, în timp ce proprietatea intelectuală dispăruse, pur şi simplu, ca noţiune. Cine a trăit acele timpuri îşi aminteşte de punerea la zid a celor lipsiţi de „originea sănătoasă” deţinută doar de fiii de muncitori şi ţărani cooperatori, de discriminările din întreprinderi dintre „personalul muncitor” şi „personalul TESA” şi altele. Consecinţe absurde erau multe, între care şi aceea că pedepsele penale pentru aşa numitul „furt din avutul obştesc” erau sensibil mai mari decât pentru cel din ograda omului.

Tot în perioada comunistă mai funcţiona şi un principiu considerat baza fundamentului postamentului temeliei şi care, pentru a fi mai aproape de realitatea care a fost, poate fi prezentat în felul următor: „Ce-i al celor care au, e al statului. Ce-i al statului, e al tuturor. Ce-i al tuturor, e al nimănui. Ei, şi dacă tot e al nimănui, trebuie împărţit între jmecheri...”. Acest principiu, care inevitabil a dus sistemul la pieire, a ajuns să fie atât de bine înrădăcinat în fiinţa poporului român încât, după Schimbare, a devenit un adevărat modus vivendi, democraţia originală din România ajutând acest principiu, paradoxal tocmai astăzi, să se lăfăie peste tot. Perspectivă din care, iată, exclamaţia dumitale adresată mie, d-le Alex Mihai, „În ce secol trăieşti...”, recunosc, e parţial justificată.

În Galaţi există mulţi alţi tineri care postează pe Internet, cu furie, CPI-uri adunate cu sacrificii de colecţionari cartofili. Primii pirati păstrau denumirile fişierelor originale, care spuneau ceva despre proprietatea intelectuală a deţinerii, promovării şi prelucrării originalelor din hârtie şi carton, cu timpul însă acestea au fost alterate de soft, sau au fost scoase intenţionat, ori, cum se întâmplă în cazul de faţă, sunt respinse orice oferte de a reaşeza lucrurile în făgaşul lor normal (v. postările anterioare). Apogeul este atins de cei mai „jmecheri” (nu e cazul dumitale domnule Alex) care au considerat că ar fi bine, nu numai să le şteargă complet identitatea, ci chiar şi să o înlocuiască cu a lor, etalată cu mândrie şi mult tupeu, la vedere, în chiar câmpul imaginii (vezi „AdioSidex”, „MediaShow”, etc).

După cum probabil ştii, printre cei de mai sus se numără şi gălăţeanul „George D” care, ani de-a rândul, a dominat Internetul gălăţean cu pseudonimul „Phakiru”. Dar la care, atenţie, odată cu maturizarea, se observă astăzi şi o extraordinară transformare benefică spre ţeluri mai nobile, părăsind vechiul blog „phakirist” pentru mai noul „Case care plâng”. Toată stima pentru o astfel de evoluţie!

Te tentează cumva şi pe dumneata, d-le Alex Mihai, o astfel de evoluţie pozitivă a eului personal, stimulată de plăcerea contemplării imaginilor Galaţilor de odinioară şi care să justifice şi să completeze, în mod fericit, impetuozitatea opţiunii de a te autodeclara drept vajnic „communism hater”?

(În final şi o mică atenţionare: Pentru descărcarea inevitabilelor surplusuri de energii clocotitoare, mai puţin potrivite acestui onorabil Galatz Photo Corner, îţi stă la dispoziţie adresa mea de e-mail, permanent prezentă în stânga tuturor postărilor ce-mi aparţin.)

Pentru MCM83

Mai întâi ce am pregătit, în mod special pentru dumneata, legat de remarcile, demne de apreciat, din penultima postare:

Cu “Galaţii” lui Vlahuţă m-ai lovit în plin, drept pentru care n-am încotro şi trebuie să-ţi arăt o lucrare de acum un deceniu, din perioada de pionierat a clubului de cartofilie gălăţean. Abia achiziţionasem primul meu calculator şi, întrucât nu aveam încă sculele necesare pentru digitizarea CPI-rilor selectate pentru textul lui Vlahuţă, am apelat la serviciile unei firme care, cu mare greutate, a acceptat să ne scaneze o serie de ilustrate, transpunându-le pe câteva dischete.













Aşa au poposit într-un calculator oarecare primele imagini digitale ale Galaţilor de odinioară, pe care, în ciuda rezoluţiei deosebit de redusă, le mai văd încă şi astăzi etalate de diverşi băieţi entuziaşti şi atent “strângători”, risipite printre cele digitizate ulterior cu mâna mea proprie şi personală şi “capturate” ceva mai târziu. Şi care au o calitate mult mai bună căci, în afară de rezoluţiile superioare pe care le-am asigurat, o mare parte conţin şi multe ore de muncă migăloasă pentru diverse operaţiuni suplimentare de restaurare fizică, optimizare cromatică şi reglaj contrast-luminozitate.

În ceea ce priveşte clădirea din Bălcescu 35 despre care aminteşti şi care acum 12 ani plângea între biserica bulgărească şi Electrica, trebuie să se ştie că a fost spulberată şi trimisă în neant spre sfârşitul ultimului deceniu al mileniului trecut. Prezint mai jos câteva imagini luate în ultima clipă de dinaintea sacrilegiului, după care redau în finalul acestei postări şi un fragment dintr-o încercare de prezentare a soartei ingrate a unor case vechi din Galaţi, un fel de pagini triste ale istoriei oraşului Galaţi din perioada respectivă:



















Iată şi fragmentul în cauză:

“...În anul 1997 a mai fost distrusă încă o clădire. Lăsată de izbelişte de ultimul său efemer administrator, cooperaţia gălăţeană, a fost spuberată o casă splendidă de pe strada Nicolae Bălcescu nr. 35, dintre biserica bulgărească şi sediul CONEL. “Cea mai frumoasă clădire din Galaţi”, cum remarca cineva într-un interesant articol apărut tot în “Viaţa liberă”, a fost distrusă după tipicul clasic, cu tot tacâmul, începând cu un incendiu, urmat de dansul “păsărilor de pradă” care au fost lăsate, pervers, s-o jefuiască rupând bucăţi-bucăţi din trupul nefericitelor vestigii, precum dintr-o gazelă rănită de moarte. Aranjamentul demolării finale a fost “perfectat” tot de năbădăiosul primar (notă: mandatul E. Durbacă), prin “oferirea” terenului aferent CONEL-ului învecinat, spre extindere, în schimbul descotorosirii de construcţie prin forţele proprii ale acestuia. Şi - se zice - şi al ştergerii unor datorii în contul bugetului local pentru curentul electric consumat de vaste ghirlande de „beculeţe” populare (sau populiste), împânzind tot timpul anului zone intens frecventate ale oraşului.
Şi parcă pentru ca trista operaţiune să nu rămână incomplet desăvârşită, după încă doi ani, pe locul pe care CONEL-ul a renunţat, între timp, să facă nişte investiţii majore, de ochii lumii promise în momentul demolării (un aşa zis „grup şcolar energetic”), au apărut, încet şi pe furiş, eternele garaje personale, prefabricate, tip “Galaţi”...”

Lui MCM83 despre Palatul Administrativ

Cuvinte frumoase, slove alese, fine sensibilităţi. Tocmai bune de pus la rana unui trudnic colecţionar, împătimit al trecutului unui oraş de care îl leagă radăcini de familie şi ani ai copilăriei. Sunt curios dacă îţi foloseşti harul şi în pagini publicate.

Şi… dezarmantă sinceritate! Ce pot să spun? Urări de tinereţe fără bătrâneţe şi să intrăm în Europa nu numai cu elanuri declarative anticomuniste (ştii la cine mă refer) ci şi cu reflexe şi mentalităţi compatibile lumii civilizate şi neatinse de “binefacerile” himerei comuniste.

Cu invocarea modului discutabil de abordare a lucrărilor de reparaţii, efectuate acum câţiva ani la clădirea vechiului Palat Administrativ, de pe strada Domnească, ai atins o nouă coardă sensibilă:





Şi nu e vorba doar de aspectul nou, spălăcit, căpătat de acest edificiu, datorat varului alb cu care a fost spoit de sus şi până jos, ci şi de altceva mult mai grav. Este vorba despre modificarea criminală a părţii de la baza clădirii şi ca geometrie şi ca finisaj:



Ca finisaj s-a renunţat complet la soluţia originală de tencuire a soclului cu mortar-mozaic parţial buciardat, aplicându-se peste tot acelaşi var alb. Ca geometrie, turnarea unei coji din beton cu scop de consolidare a bazei, dar fără vreun control al acelui bun simţ dedicat trup şi suflet respectării originalului, a condus la modificarea substanţială şi ireversibilă a formei şi aspectului faţadei şi ancadramentelor golurilor de lumină ale demisolului:



În martie 2005 am protestat personal la exdirectorul tehnic de la PROIECT SA, d-l (conf. Dr. Ing.) Octavian Coşovliu (inginer constructor diplomat şi doctor în ştiinţe tehnice), responsabil al lucrării respective, precum şi la Direcţia locală de Cultură, Culte şi Patrimoniu, responsabilă cu protecţia patrimoniului arhitectonic şi istoric local. Fără nici un rezultat! Arhitectul Ion Mincu s-ar întoarce în mormânt dacă ar vedea această bătaie de joc.

Şi pentru că această clădire are şi un trecut cu perioade de grandoare şi prăbuşiri în abis, să prezentăm şi un remember vizual etalând patru jaloane caracteristice ale istoriei acestei construcţii, toate patru focalizate asupra unor grupuri de personaje pitoreşti ale timpului, zăbovind o clipă pe treptele dinspre stradă ale edificiului:

1. Momentul inaugural al construcţiei, din amiaza zilei de 27 aprilie 1906, în aşteptarea sosirii Prinţului moştenitor Ferdinand şi Principesei Maria (montarea ceasului şi a celor două lucrări reprezentând Industria şi Agricultura, realizate de sculptorul Fr. Stork, se vor săvârşi abia în anul următor, înainte de recepţia finală a construcţiei):



Momentul inaugural fusese fixat din timp într-un program riguros al vizitei princiare la Galaţi, desfăşurat pe parcursul a două zile şi care viza mai multe obiective:





2. Momentul tradiţional al defilării trupelor, imortalizat pe data de 12 mai 1912:



Fotografia este executată de unul din fraţii pictorului Nicolae Mantu, Menelau - magistratul, sau Gheorghe - doctorul, nu se ştie precis.

3. Salariaţii instituţiei in plină epocă de stalinizare a României:



Nici funcţia de prefect avută atunci de PSDR-istul Ignat (al patrulea din faţă, de la dreapta la stânga) şi nici prenumele Lenin dat fiului său născut în anul 1946, nu-l va scuti pe acesta de viitoarea muncă silnică la Canal. Şi nici zugrăvirea cu artă şi talent a celor două căpăţâni nu-l va scuti pe bătrânul pictor Mantu de izgonirea temporară din casa părintească, tot aşa cum nici executarea acestei fotografii document de către fotograful Victor Gross nu-l va scuti pe acesta din urmă de confiscarea celebrului său studiou fotografic „Foto Arte” din Galaţi.

4. Festivitatea re-inaugurării construcţiei, din 17 noiembrie 2006, oarecum dedicată şi împlinirii unui secol de la inaugurarea iniţială:



Mulţumesc foarte mult pentru faptul că m-ai obligat să adun materialele şi să pun la punct această temă, pe care o aveam mai de multă vreme în cap, dar pentru care nu aveam motivaţia necesară şi suficientă pentru a şi trece la fapte.

Nu postati dupa asta o zi va rog:cheers:

Vedere de sus



Faleza














































Faleza superioara

Night views:


Casa de Cultura a Sindicatelor


Universitatea Dunarea de Jos


Catedrala episcopala


Monumentul Eroilor Revolutiei din 1989


Palatul Navigatiei


Biserica fortificata Sf Precista,cea mai veche constructie din Galati 1647(insa a suferit multe distrugeri si o incendiere de-a lungul secolelor,fiind refacuta si restaurata de mai multe ori)

Old vs. New

Amazing photo :cheers:

Autorul

mihai_alex said:

Amazing photo :cheers:

Click to expand...

Zidurile catedralei ortodoxe din Galaţi au, în realitate, o nuanţă deschisă, incoloră. Culoarea galben intens din poză, a părţii superioare a clădirii, se datorează luminii calde a surselor de ecleraj nocturn de sus, în timp ce aceea albastră, a părţii de jos, ca şi a zăpezii din peisaj, este consecinţa luminii reci a surselor montate la sol, ca şi cea a iluminatului public stradal. Posibila adăugare a unui balans cromatic compensatoriu, în complementarul galbenului, realizat spontan de aparatul foto, sau de o eventuală intervenţie umană care să fi mărit în mod artificial, pe soft, contrastul culorilor, conduce la rezultate spectaculoase.

Ca un triumf al efectului mirific rezultat, de atmosferă ireală “ca-n basmele cu zâne” (cum remarcă Le Clerk), intervine din nou inventivitatea artistului fotograf care mai adaugă şi acea lună mare şi plină, uşor aureolată, pe bucata de cer negru dintre turle şi crengile copacului din dreapta. Găselniţă de geniu, luna cu pricina e, se pare, rezultatul unui trucaj ingenios, având în vedere ilogica apropiere dintre strălucirea sa şi cea a peisajului înconjurător intens luminat, cât şi disproporţia diametrului aparent, gigantic în raport cu turlele de alături.

Problema fundamentală e, însă, alta. Această lucrare prezintă, în mod cert, în afară de efectul vizual şocant şi o intensă şi remarcabilă încărcătură artistică, constituind ceea ce s-ar putea numi, fără riscul de a greşi, o veritabilă poză „de zile mari”. În mod normal, în astfel de cazuri este musai să ştim şi autorul. Nefiind precizat, urmează să presupunem, ca şi în alte dăţi, că, în mod logic şi de bun simţ, acesta nu poate fi decât forumistul care a postat-o. Situaţie în care e normal să-l copleşim cu laude.

Dar, aşa o fi, oare? Eu unul vreau să ştiu precis. Căci una e să apreciezi talentul de a descoperi poze interesante pe Internet şi alta e pe cel de a le şi face.

It's a gif,wait and watch:

Made by myself with a phone:





Rainy day in April: